Desenul se
naşte ca un “dans” între două tendinţe, una ce favorizează schema grafică
gândită şi una ce se leagă de transformările, schimbările neaşteptate ce apar
când îţi laşi mâna să curgă liber pe foaia de hârtie. Dacă această a doua tendinţă
este cea dominantă, aspect care se poate atinge prin încredere şi exerciţiu,
desenul va purta încărcătura proceselor inconştiente.
Limbajul desenului, un mod direct şi autentic pentru a
zugrăvi ceea ce numim ,,eu''
C.G. Jung, de-a lungul carierei sale
terapeutice, a folosit desenul şi a cerut subiecţilor să deseneze, uneori
pentru a-şi exprima visele, alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de
surprins în cuvinte, adică ceva dintr-o lume interioară de imagini puternic încărcată
afectiv. Pentru Jung, ca psihoterapeut, nu analiza detaliată a imaginilor era
importantă, ci încurajarea persoanei de a se exprima prin aceste imagini şi de
a le urma pe măsură ce i se revelau din interior. Inconştientul se exprimă prin
imagini, astfel că limbajul desenului devine un mod direct şi autentic pentru a
zugrăvi acest teritoriu imens din ceea ce numim eu.
Desenul apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea
sentimentelor şi a trăirilor interioare fără a folosi cuvinte şi putând astfel
trece mai uşor de constrângerile conştientului. Este o modalitate de exprimare
care se apropie de libertatea de a fi ceea ce eşti, de a vedea ceea ce ai în
interior şi astfel de a exprima propria personalitate. Desenul este folosit şi
ca tehnică proiectivă ce se adresează esenţei creatoare a omului, indiferent
dacă acesta este copil sau adult. Proiecţia este un mecanism de apărare al
Eului şi constă în a atribui în mod inconştient altcuiva, sau de a vedea în
exterior, propriile idei, intenţii, conflicte interioare nerezolvate, impulsuri
ascunse sau neînţelese, greşeli neiertate. De cele mai multe ori nu există o
"cheie a desenului". Există mai multe interpretări care pot fi
adevărate, iar din toate aceste ipoteze psihologul o va alege pe cea care i se
va părea cea mai adecvată la cazul studiat (cf. R. Davido). În plus, cel care
analizează (terapeutul) trebuie să nu-şi vadă în desen propriile proiecţii.
Exprimarea prin desen activează
potenţialul de vindecare interioară
Experienţele semnificative din punct
de vedere emoţional pot fi exprimate astfel într-un mod mai confortabil şi mai
sigur, prin folosirea simbolisticii pe care o asigură desenele. Ele permit,
atât la copii, cât şi la adult, un transfer al anxietăţilor, fricilor,
fanteziilor şi chiar al vinei ascunse asupra obiectelor desenate, mai repede
decât asupra altor persoane. O altă funcţie importantă a desenului raportat la
terapie o reprezintă transformarea a ceea ce nu poate fi controlat în realitate
într-o situaţie controlabilă, folosind reprezentări simbolice.
Exprimarea prin desen activează
potenţialul de vindecare interioară, naturală, blocată până la acel moment, şi
dă posibilitatea unei transformări în care conflictele sunt exprimate şi
rezolvate. Edgar Allan Poe, care a studiat desenul
insistând asupra efectului său terapeutic, a descris un stadiu iniţial, în care
se prezintă o cauză a problemelor sau a ceea ce generează pierderea controlului
intern, respectiv starea de disperare şi lipsa de speranţă. Apoi desenele încep
să reflecte emoţia în forma ei pură, nedisimulată, lupta directă dintre bine şi
rău. Spre finalul acestei perioade, subiectul începe să folosească relativ
conştient desenul ca o punte pentru abordarea directă a unei probleme
dureroase, iar în final începe să exprime în desen autocontrolul, că îşi
recapătă încrederea în valoarea proprie, scenele reflectând o imagine pozitivă
prin absenţa violenţei, a distrugerii şi agresivităţii, aspecte ce trimit spre
vindecarea sinelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu